Ei trăiesc acolo de aproape doi ani, departe de confortul și siguranța unei case reale, relatează ziarul italian La Nazione.

Lumea de deasupra lor este într-o continuă mișcare: coșuri de cumpărături pline, oameni care vin și pleacă din supermarket, grădini amenajate și case frumoase.

Sub acel pod, însă, realitatea este alta. Un spațiu restrâns, delimitat de pereții de beton și de pietrele reci ale pârâului Castro, care, deși acum este sec, își reia cursul în fiecare iarnă.

Gheorghe, în vârstă de 46 de ani, sosit în Italia din România, își câștigă traiul lucrând la pădure.

El descrie spațiul umil în care locuiește drept „casa lui”, de când a ajuns să trăiască acolo după ce a fost evacuat dintr-un apartament pentru care nu-și mai permitea să plătească chiria.

Svetlana, în vârstă de 41 de ani, a venit în Peninsulă din Moldova și până de curând avea un loc de muncă stabil ca badantă în Italia.

Ea rămas fără serviciu însă după ce bătrâna asistată pe care o îngrijea a murit. Până să piardă acel loc de muncă, ea își susținea cei doi copii rămași în Moldova din salariul ei.

Amândoi împart acest spațiu cu ordine și demnitate: câteva pungi de plastic, o etajeră rudimentară folosită ca și bufet, un pat improvizat pe care Svetlana se odihnește și un fir de rufe întins între marginile podului.

Oricât de mic și improvizat ar fi, acest spațiu a devenit un loc unde se simt în siguranță și, într-un fel, „acasă”.

În pofida condițiilor grele, cei doi încearcă să își păstreze optimismul. „În timpul verii e bine, dar iarna e mai complicat”, a mărturisit Gheorghe, încercând să minimizeze dificultățile pe care le întâmpină.

Ambii își doresc o „casă adevărată”, dar până în prezent au refuzat ajutorul oferit de autoritățile locale, pe motiv că au primit doar oferte provizorii, iar ei vor soluție de lungă durată.

Singura soluție, în acest caz, ar fi să primească o locuință socială de la Primăria Arezzo, dar niciunul dintre ei nu este rezident cu acte în regulă în Italia, deci nici acest ajutor nu este posibil.

Lucia Tanti, viceprimarul orașului Arezzo, a explicat pentru presa italiană că instituțiile au oferit mai multe soluții pentru cei doi, însă fără a avea un răspuns pozitiv:

„Este o situație pe care o cunoaștem bine de un an și jumătate. Numai în luna august am avut cel puțin trei întâlniri, dar ei au refuzat toate cazările oferite.

Eram pregătiți să plătim chiar și pentru un hotel, dar el spune că va accepta doar o soluție stabilă.”

„Un proces de integrare trebuie să fie acceptat și respectat de către persoanele implicate”, a mai subliniat Tanti.

Din păcate, timpul trece și cei doi se află la o răscruce de drumuri: să accepte ajutorul și să încerce să își refacă viețile sau să continue să trăiască în condiții atât de precare.

Pe cât de inexplicabilă este decizia lor de a accepta ajutorul autorităților locale (sau, cum vor comenta unii cu siguranță, de a se întorce în țara natală a unuia dintre ei) pe atât de evident este faptul că viața în străinătate nu este așa cum mulți și o imaginează a fi.