Mai pe scurt, reforma justiției e „te pup, pa, pa”. Nu-s banii lui Uncle Sam, nu-i nici reforma. Când țara-i second and, reformele-s și ele destrămate la încheieturi, cârpite și cu eticheta „made în Moldova” jerpelită. 

Reforma reformelor, promisiunea promisiunilor, speranța speranțelor n-a fost decât un bluf, pleavă-n vânt lansată ca să îmbogățească o mână de oameni. Pardon, de evaluatori și fețe terțe.  

Să anunți ditamai reformarea justiției, restructurarea sistemului, curățarea procuraturilor, lustruirea judecătoriilor și să nu ai o minimă predictibilitate, să nu ai certitudinea că vor fi bani pentru ceea ce ai început, asta înseamnă să fii nu doar incompetent, ci pur și simplu complet smuls de realitate. 

Am stat cu mana-ntinsă la donatori, culcați pe-o ureche, rupți în fund, dar mândri ca niște păuni. Bani de la americani nu vor mai veni. Nu cred că-și mai face cineva iluzii în privința asta. Europenii ne vor da deocamdată doar niște promisiuni ferme, până va ajunge și la Bruxelles vântul schimbării dinspre Washington. Însă el inevitabil va ajunge. 

Dar asta e doar jumătate de problemă. Urmează vetting-ul celor care au pornit vettting-ul. Să vezi acolo evaluare. O să sară penele-n stânga și-n dreapta. Noi, ăștia proști, mulți și suspicioși, intuim că s-au tocat sute de mii de euro lunar pe salariile membrilor comisiilor de evaluare. Intuim, pentru că nu merităm să știm prea multe. Ni se servește doar ce vor ei să știm, fără să punem întrebări. Ei bine, încă nu știm care a fost nota de plată. Cât vor fi „ai noștri” la guvernare nu cred că vom afla. Doar dacă nu binevoiesc să ne spune americanii. Și pe lângă nota de plată nu știm nici prețul reformei eșuate. Bănuim că-i imens și el. 

Așadar, „lumina de la capătul tunelului” n-a fost nimic altceva decât trenul. Trenul ăla european, care a trecut peste noi și a mers mai departe. Și acum stăm ca proștii și fluturăm batista, urmărind cum drapelul albastru cu steluțe se pierde-n zare. 

Stop, era să uit. Cu justiția cum rămâne? Cine se apucă s-o mai reformeze o dată „până la capăt”? Cât mai stă vie flacăra speranței? Mai licărește sau s-a stins? Cred că trebuie să începem să repetăm din Păunescu: 

„C-un refren de muzică uşoară,Într-un fel, ne recunoaştem vina,

Cine iese ultimul din ţară

E rugat să stingă şi lumina”.