În anul 2000, L.P. i-a transferat reclamantei jumătate din proprietatea casei părinților decedați prin intermediul unui contract de donație semnat în prezența unui notar, potrivit bizlaw.md.

În 2005, reclamanta, L.P. și soția acestuia, au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului adiacent casei. Reclamanta a locuit în casa donată timp de aproximativ zece ani și a plătit toate facturile și impozitele aferente casei și terenului până în 2012, atunci când fratele ei a inițiat o acțiune în instanță pentru a contesta titlul de proprietate și validitatea contractului de donație. El a susținut că a fost indus în eroare de către sora sa și și-a dat seama abia în 2012, în timpul procedurii de moștenire după decesul soției sale, că donase de fapt jumătate din casă.

La 1 martie 2013, Judecătoria Buiucani a admis acțiunea lui L.P. și a declarat nul contractul de donație din 2 martie 2000 și titlul de autentificare a deținătorului de teren emis pe numele reclamantei. Instanța a hotărât că donarea casei în litigiu fusese efectuată fără consimțământul soției lui L.P., care era obligatoriu conform legii. De asemenea, instanța a observat că reclamanta a profitat de faptul că L.P. era surdo-mut, nefiindu-i pus la dispoziție un traducător, și că el nu înțelesese natura contractului. În aceste circumstanțe, instanța a decis că contractul menționat era lovit de nulitate absolută.

La 4 martie 2013, Judecătoria Buiucani, printr-o hotărâre suplimentară, a dispus evacuarea reclamantei din locuința în litigiu. 

Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamantei, considerând că ea îl indusese în eroare pe L.P. și, prin înșelăciune, l-a dus la notar și l-a pus să semneze documentul. Reclamanta a contestat această decizie.

Recursul reclamantei a fost admis de către Curtea Supremă de Justiție, iar cauza a fost returnată spre rejudecare de către instanța de apel.

Curtea de Apel Chișinău a respins repetat apelul reclamantei și a confirmat hotărârea Judecătoriei Buiucani din 1 martie 2013 și hotărârea suplimentară a aceleași instanțe din 4 martie 2013.

Curtea Supremă de Justiție a respins recursul formulat de către reclamantă, constatând că instanțele inferioare au aplicat corect vechiul Cod civil din 1964, și că au fost furnizate suficiente probe pentru a justifica nulitatea absolută a contractului de donație.  Ca urmare a procedurilor, reclamanta și-a pierdut titlul de proprietate asupra a jumătate din casa în litigiu și a terenului adiacent acesteia. 

În fața Curții reclamanta s-a plâns, în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), că procedurile în fața instanțelor interne au fost inechitabile și au încălcat principiul securității raporturilor juridice. Ea a susținut că instanțele naționale nu au aplicat termenul de prescripție în conformitate cu prevederile vechiului Cod civil, care stabilea un termen de trei ani în care o persoană își putea apăra drepturile în instanță. În acest mod, fratele reclamantei a putut contesta cu succes contractul de donație după mai mult de 12 ani de la producerea faptei, încălcând principiul prevăzut la art. 6 din noul Cod civil.

Guvernul a susținut că instanțele naționale, în deciziile lor, au acționat în conformitate cu legea și au atins un echilibru just între pretinsul drept de proprietate al reclamantei și interesul legitim de a proteja drepturile anterior încălcate ale lui L.P. împotriva abuzurilor din cauza dizabilității sale fizice. 

În prezenta cauză, Curtea a observat că instanțele naționale au ales să nu respingă acțiunea L.P. în temeiul prevederilor vechiului Cod civil, ci să aplice prevederile noului Cod civil, care intrase în vigoare în iunie 2003. 

Curtea nu a contestat competența Statului de a adopta noi acte legislative care reglementează termenele de prescripție în procedurile civile. Cu toate acestea, ea a considerat că nu este compatibil cu Convenția ca aceste norme noi să se aplice într-un mod care ar perturba situații juridice care au devenit definitive, prin aplicarea termenului de prescripție relevant înainte de adoptarea unei astfel de legislații. Curtea a notat că a admite contrariul ar echivala cu a admite că un Stat este liber să ignore un termen și să conteste situații juridice definitive pur și simplu utilizând competența sa de a adopta noi acte legislative după expirarea termenului în cauză. Curtea a observat că acestă concluzie pare a fi în concordanță cu art. 6 din noul Cod civil, care prevede că noul Cod nu are efect retroactiv și nu poate „modifica sau abroga condițiile în care s-a constituit o situație juridică anterioară sau condițiile în care o astfel de situație juridică a încetat să existe”.

Curtea a concluzionat că interpretarea termenului legal de inițiere a acțiunii, adoptată de către instanțele naționale, a produs efecte incompatibile cu principiul securității juridice, astfel cum este garantat de Articolul 6 din Convenție. Prin admiterea acțiunii lui L.P., instanțele naționale au cauzat reclamantei pierderea unui bun dobândit în temeiul unui contract de donație încheiat cu doisprezece ani mai devreme, modificând astfel o situație juridică care devenise definitivă prin expirarea termenului de prescripție și subminând principiul securității raporturilor juridice. 

Prin urmare, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În consecință, Curtea a acordat reclamantei 42.500 de euro pentru prejudiciul material (care constituite jumătate din valoarea casei și a terenu lui aferent în litigiu), 3.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral și 1.500 de euro pentru costuri și cheltuieli.

Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.