Autorii inițiativei susțin că deși Constituția Republicii Moldova și Codul de procedură penală consacră principiul prezumției de nevinovăție, analiza de impact a scos în evidență lacune în reglementarea aspectelor ce țin de manifestările exterioare ale acestui principiu, în special în ceea ce privește referirile publice la vinovăție și consecințele procesuale ale tăcerii.

Aceștia menționează că Legea nr. 64/2010 cu privire la libertatea de exprimare instituie obligația autorităților publice de a se abține de la comentarii ce sugerează vinovăția unei persoane, însă această normă are un caracter preponderent declarativ din cauza absenței unor remedii procesuale specifice. Deficiența majoră constă în faptul că mecanismele de restabilire a drepturilor, precum rectificarea sau dezmințirea, sunt limitate strict la cauzele de defăimare, lăsând persoana lezată prin declarații publice de vinovăție fără o cale de atac eficientă pentru restabilirea reputației în contextul prezumției de nevinovăție. Astfel, completarea Legii nr. 64/2010 cu un mecanism de reparație specific devine necesară pentru a asigura conformitatea cu standardul minim de protective impus de art. 4 din Directiva (UE) 2016/343.

Simultan, legislația procesual-penală actuală nu reglementează cu suficientă claritate interdicția de a utiliza exercitarea dreptului la tăcere ca probă a vinovăției. Deși dreptul de a nu mărturisi împotriva sa este garantat, absența unei interdicții explicite privind utilizarea tăcerii împotriva persoanei suspectate sau acuzate creează spațiu pentru interpretări judiciare nefavorabile. Intervenția legislativă propusă prin completarea art. 103 Codulde procedură penală și art. 377 din Codul contravențional vizează eliminarea acestui risc, asigurând că tăcerea rămâne un instrument neutru de apărare și nu o dovadă implicită a săvârșirii faptei.

Absența unei interdicții exprese privind prezentarea bănuiților sau inculpaților într-o manieră care să sugereze vinovăția acestora (utilizarea nejustificată a cătușelor, a cuștilor de sticlă sau a altor măsuri de constrângere fizică în sala de judecată sau în spațiul public), aspecte impuse de art. 5 din Directiva (UE) 2016/343, necesită intervenții pentru a garanta că persoanele nu sunt prezentate ca și cum ar fi vinovate, în fața instanței sau în mod public, prin utilizarea unor măsuri de constrângere fizică. Evident că Directiva (UE) 2016/343 prevede și unele excepții, cum ar fi riscul real de securitate sau de evadare.