În fața Curții, societatea reclamantă a susținut că procedurile interne privind înregistrarea unui bun imobil pe numele său au fost inechitabile, invocând încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special din cauza lipsei unei motivări suficiente a hotărârii Curții Supreme de Justiție și a pretinsei aplicări retroactive a legii. Totodată, societatea reclamantă a invocat și probleme legate de securitatea raporturilor juridice și protecția dreptului de proprietate, transmite BizLaw.MD.

În fapt, cauza își are originea într-un contract de vânzare-cumpărare din anul 1994, prin care societatea reclamantă a dobândit o clădire. Ulterior, autoritatea publică locală din Ialoveni a inițiat proceduri judiciare pentru anularea contractului. Prin hotărârea din 10 octombrie 2011, Judecătoria Economică de Circumscripție a constatat validitatea contractului și dreptul de proprietate al societății asupra clădirii.

Între timp, societatea reclamantă a constatat că bunul fusese înscris în registrul bunurilor imobile pe numele autorității publice locale și a inițiat proceduri judiciare pentru înregistrarea clădirii pe numele său. Acțiunea a fost respinsă de instanța de fond, decizia fiind ulterior anulată de către instanța de apel. La 21 august 2013, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia instanței de apel și a menținut hotărârea instanței de fond.

În aceeași zi, clădirea a fost înregistrată în registrul bunurilor imobile pe numele societății reclamante, în temeiul hotărârii judecătorești din 2011. Ulterior, la 28 august 2013, societatea reclamantă a vândut clădirea unei alte societăți comerciale.

Curtea a observat că, la momentul introducerii cererii la 20 februarie 2014, societatea reclamantă nu a informat Curtea despre faptul că vânduse bunul litigios cu aproximativ șase luni înainte de introducerea cererii. Informația a fost recunoscută de către societatea reclamantă abia după ce Guvernul a invocat acest fapt în observațiile sale.

Curtea a reiterat că furnizarea unor informații incomplete sau înșelătoare poate constitui un abuz al dreptului la cerere individuală, în special atunci când informația omisă este esențială pentru aprecierea admisibilității cererii. În speță, Curtea a constatat că, la momentul introducerii cererii, societatea reclamantă nu mai era proprietara bunului asupra căruia invoca încălcarea dreptului de proprietate, iar omisiunea de a comunica acest fapt era de o importanță majoră pentru examinarea cauzei.

În lipsa unor explicații convingătoare pentru această omisiune, Curtea a concluzionat că cererea constituie un abuz al dreptului de cerere individuală, garantat de Articolul 34 din Convenție, declarând-o inadmisibilă în baza Articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.

Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.