În Republica Moldova, Legea SRL permite redactarea unui statut personalizat, cu drepturi speciale pentru minoritari: veto pe decizii esențiale, distribuție inegală a profitului, limitarea transferului părților sociale. Însă, în practică, cele mai multe SRL-uri folosesc statute standard. În aceste formule, toate drepturile se calculează matematic, în funcție de valoarea părții sociale.

Votul, controlul și profitul sunt monopolizate de majoritari. Minoritarii nu sunt doar depășiți, ci pot fi eliminați din orice influență reală. Abuzul de majoritate nu e mereu vizibil. De multe ori, el se maschează: se blochează dividendele, se înlocuiesc discreționar administratorii, se iau decizii netransparente. În aceste condiții, minoritarul rămâne practic fără nicio apărare internă. Chiar și încercarea de a-și vinde partea sa este adesea blocată prin tăcere, refuz nedeclarat sau evaluări nerezonabile venite din partea majoritarului.

În acest context, articolul 47¹ din Legea SRL capătă o importanță reală. Le oferă minoritarilor o cale legală de ieșire atunci când nu mai au niciun cuvânt de spus în firmă. Dreptul de retragere al celui care deține sub 33% din capital nu reprezintă o simplă portiță procedurală, ci singura soluție funcțională pentru a rupe un raport devenit abuziv. Se exercită unilateral, fără justificări, fără condiții și fără aprobarea celorlalți asociați – o adevărată evadare juridică dintr-o ”captivitate” egalizată.

Această soluție legislativă plasează Republica Moldova între jurisdicțiile europene progresiste. Este o recunoaștere clară a realității corporative: asocierea forțată, odată devenită toxică, contrazice orice principiu de echitate și voință liber exprimată. Imaginea poate fi rezumată prin metafora unei uși laterale, greu de găsit, dar esențială – ca ieșirea de urgență dintr-un spațiu devenit sufocant. Este precum scena din filmul ”Închisoarea îngerilor” (The Shawshank Redemption), în care Andy încearcă mai întâi să obțină dreptate prin mijloace legale și pașnice, dar când sistemul îl ignoră, evadează pe cont propriu. Retragerea este acea evadare – legală, dar pe cont propriu, prin care minoritarul iese, nu pentru că vrea, ci pentru că nu mai poate rămâne.

Valoarea de retragere: echilibru aparent, avantaj real pentru societate

Articolul 47¹ din Legea SRL prevede că asociatului retras i se plătește, proporțional cu partea sa socială, o sumă corespunzătoare valorii de bilanț a activelor nete, la data notificării. La prima vedere, aceasta pare o soluție de echilibru. Nu se merge pe estimări speculative, ci pe o formulă aparent obiectivă. Se evită evaluările costisitoare și se oferă o bază contabilă verificabilă.

Totuși, această metodă avantajează în mod clar societatea și pe cei care rămân. Valoarea contabilă nu reflectă real potențialul companiei. Nu include fondul de comerț, reputația, clientela stabilă sau capacitatea de creștere. Nu ține cont de dinamica pieței. În Republica Moldova, spre exemplu, prețurile imobilelor au cunoscut creșteri semnificative în ultimii ani, însă în bilanț acestea continuă să figureze la valori ajustate conform regulilor amortizării, fără actualizări la valoarea de piață. În acest sens, compensația reflectă doar o valoare contabilă din trecut, fără legătură cu ceea ce ar putea obține pe piață.

Unii ar putea spune că asociații râmași continuă să ducă greul – să ramburseze credite, să mențină garanții și să suporte riscurile. Dar și aici legea le oferă protecție: valoarea de retragere nu trebuie plătită imediat, ci poate fi achitată eșalonat, pe o perioadă de până la trei ani, fără ca plățile lunare să depășească 5% din valoarea de bilanț a activelor nete. De asemenea, ar putea să invoce că evaluarea contabilă ignoră eventualele garanții personale oferite de ceilalți asociați pentru a facilita accesul societății la finanțare. Deși aceste garanții pot contribui decisiv la obținerea unor împrumuturi avantajoase sau la menținerea unei relații solide cu creditorii, beneficiile lor rămân în patrimoniul societății. Așadar, sistemul nu doar că favorizează societatea în ceea ce privește determinarea valorii de retragere, dar îi oferă și un calendar de plată care atenuează orice presiune asupra lichidităților.

Pe de altă parte, nici potențialul afacerii nu este avut în vedere – nici când este promițător, nici când este iluzoriu. Valoarea de bilanț rămâne insensibilă la riscurile sau oportunitățile viitoare.

 Spre exemplu, o companie din domeniul IT care tocmai a încheiat un contract cu un client major din Germania ar putea avea o perspectivă reală de dublare a veniturilor în 12 luni – dar această dinamică nu este reflectată în bilanț. La fel, o firmă care activează pe o piață aflată în declin structural poate părea stabilă contabil, deși valoarea reală a afacerii e în cădere. De aceea, potențialul de piață – fie el real sau imaginar – nu ar trebui să influențeze compensația asociatului retras. Acesta nu cere un preț de vânzare, ci valorificarea unei părți deja deținute, într-un mod echitabil.

În concluzie, actuala formulă legală este, într-adevăr, o soluție de compromis – dar este un compromis în care balanța înclină în favoarea societății. Asociatul care se retrage obține mai puțin decât valorează, iar societatea păstrează mai mult decât plătește. Este o formulă ce pare echitabilă doar la suprafață. Ca în scena din filmul ”Nașul” (The Godfather),când Michael Corleone spune: ”Nu e nimic personal, Sonny. Sunt doar afaceri.” – o regulă rece și neutră, dar în fond, o alegere care servește celui puternic.

Fără certificat - fără protecție: vulnerabilitatea asociatului retras

Retragerea legală nu valorează mare lucru dacă nu este asigurată de un mecanism aplicabil în practică. Deși Legea SRL obligă societatea să emită, în termen de 15 zile, un certificat care atestă valoarea părții sociale, această obligație este frecvent ignorată. Fără acest document, asociatul retras rămâne în incertitudine: nu știe ce sumă i se cuvine, nu poate urmări eventuale diminuări intenționate ale activelor și nici nu poate cere garanții în mod justificat.

În lipsa unui grafic convenit de plată, legea permite societății să achite suma datorată într-un termen de până la trei ani. Fără certificatul care stabilește valoarea creanței, însă, asociatul retras nu poate face altceva decât să aștepte – fără claritate, fără predictibilitate și fără posibilitatea de a reacționa în fața unui risc iminent.

Situația devine critică mai ales în perioada de până la 3 ani în care plata poate fi eșalonată. În acest interval, societatea ar putea să diminueze artificial activul net, să transfere active sau să acumuleze datorii, fără ca asociatul retras să aibă un instrument eficient de protecție. Certificatul contabil, dacă ar fi emis, i-ar permite asociatului să cunoască valoarea exactă a creanței sale și să solicite constituirea unor garanții sau chiar să urmărească comportamentul economic al societății.

În lipsa acestuia, asociatul este lipsit de orice reacție adecvată la un risc iminent.

Totuși, în cazul în care obligația de plată ajunge la scadență (după maximum 3 ani), iar certificatul nu a fost emis, asociatul retras poate pretinde valoarea părților sale în baza situațiilor financiare existente la data notificării retragerii. Este o ultimă ancoră juridică – dar ea ar putea să nu prevină eventuale abuzuri. Dar această ancoră, deși utilă, nu e suficientă pentru a împiedica abuzurile. În lipsa unui certificat care fixează o sumă determinată, asociatul retras nu are instrumente reale de control. Societatea poate să distribuie dividende între asociații rămași, să transfere active în firme afiliate sau pur și simplu să încheie contracte păguboase, golind treptat activul patrimonial. Iar asociatul retras privește de pe margine, cu un drept recunoscut, dar care devine imposibil de valorificat.

Pentru a preveni astfel de situații, este necesară o soluție juridică care să întărească acest drept.

Spre exemplu, se poate institui prin lege o interdicție de distribuire a activelor și a dividendelor până la achitarea integrală a valorii de retragere. Mai mult, ar putea fi reglementat un gaj legal asupra activelor societății în favoarea asociatului retras – o garanție reală care să-i asigure recuperarea sumelor datorate, chiar dacă între timp societatea își diminuează patrimoniul. Un mecanism suplimentar de tip „default” ar putea prevedea că neeliberarea certificatului sau neexecutarea plăților conform graficului conferă automat asociatului retras dreptul de a solicita constituirea de garanții suplimentare sau, în lipsa acestora, accelerarea plății înainte de termenul de 3 ani.

Și un ultim aspect: Este de anticipat că tocmai acei debitori care nu au emis nici măcar certificatul de valoare vor încerca, la scadență, să găsească motive pentru a nu plăti. Sunt cei care au ignorat obligațiile legale și vor încerca să obțină avantaje din propria neexecutare – fie susținând că suma nu poate fi achitată integral din cauza lipsei unui grafic convenit, fie invocând că nu pot efectua plăți care depășesc 5% pe lună din valoarea activelor nete, sau chiar pretinzând că, în lipsa certificatului, creanța nu este exigibilă.

Protecția lichidităților prin plafonul de 5% se aplică exclusiv în interiorul termenului legal de plată. După expirarea celor 3 ani, societatea nu mai poate flutura acest steag de protecție. Regula gândită să păzească lichiditățile – nu se aplică celor care nu își execută obligațiile. Din acel moment, nu mai suntem într-o etapă de eșalonare, ci într-o simplă și clasică întârziere. Debitorul, fie el și o SRL cu istoric glorios, nu mai are de partea sa nici scut, nici grafic, ci doar o obligație restantă, care trebuie executată integral, inclusiv silit. A încerca, în acel punct, să invoci plafonul de 5% e ca și cum ai uita să plătești nota timp de trei ani și, când vine chelnerul, îi explici calm că nu poți scoate mai mult de 5 lei pe lună din buzunar.

În loc de concluzie: Retragerea trebuie să funcționeze, nu doar să sune bine

Dreptul de retragere, așa cum e prevăzut astăzi, oferă ieșirea legală, dar nu și protecția efectivă. Fără instrumente clare care intervin la neexecutare – cum ar fi neemiterea certificatului sau amânarea plății – acest drept riscă să rămână decorativ.

Pentru a-l face real, legea ar trebui să prevadă consecințe automate: interdicția de distribuire a dividendelor, gaj legal asupra patrimoniului societății și dreptul de accelerare a plății în caz de încălcare. Nu e vorba de sancțiuni simbolice, ci de mecanisme care se activează exact când dreptul e ignorat.