Potrivit circumstanțelor cauzei, o persoană, R.P., a avut patru copii: R.I, R.T., R.G și R.Gr. În anul 2000 R.P. a decedat. El a lăsat un testament prin care transmisese anumite bunuri lui R.I. La o dată necunoscută, în termen de șase luni de la decesul lui R.P., R.I. a acceptat în mod oficial succesiunea în temeiul testamentului, iar la 8 noiembrie 2000 i-a fost eliberat un certificat care atesta calitatea sa de moștenitor al bunurilor testamentare, scrie bizlaw.md.

Prima reclamantă a fost căsătorită cu R.G. până la decesul acestuia, survenit la o dată nespecificată, anterior decesului lui R.P. Al doilea și al treilea reclamant sunt copiii lui R.G. și ai primei reclamante. Înainte de decesul lui R.P., reclamanții locuiau pe proprietatea acestuia. Aceștia au continuat să locuiască acolo și după decesul lui R.P. 

În luna februarie 2011, R.I., a obținut de la notarul public responsabil de procedura succesorală a lui R.P. un certificat care atesta dreptul său asupra unei părți din proprietate care nu era acoperită de testament. Ulterior, acesta a donat proprietatea respectivă lui G.V. La 29 martie 2011, G.V. a inițiat o procedură judiciară, solicitând evacuarea reclamanților din proprietatea litigioasă. La 30 martie 2011, reclamanții au formulat o cerere reconvențională prin care au solicitat anularea certificatului care atesta că R.I. era moștenitor al părții din proprietate care nu era acoperită de testament, precum și anularea donației acestei proprietăți către G.V. De asemenea, ei au solicitat recunoașterea oficială a faptului că acceptaseră în fapt succesiunea lui R.P. prin locuirea pe proprietatea acestuia. 

La 15 noiembrie 2011, Judecătoria Criuleni a admis cererile lui G.V. și le-a respins pe cele formulate de reclamanți. Instanța a constatat că R.I. acceptase succesiunea în termen de șase luni, astfel cum prevedea legea. În plus, întrucât R.G. nu mai era în viață la momentul decesului lui R.P., reclamanții nu aveau dreptul la proprietate în calitate de moștenitori ai acestuia potrivit legii. 

La 15 mai 2012, Curtea de Apel Chișinău a casat această hotărâre și a admis cererile reclamanților. Aceasta a constatat că, potrivit legii, reclamanții dobândiseră poziția juridică pe care ar fi avut-o R.G. dacă acesta ar fi fost în viață la momentul decesului lui R.P. Instanța a decis că, după decesul lui R.P., reclamanții acceptaseră în fapt succesiunea, deoarece locuiseră pe proprietatea acestuia. De asemenea, ea a constatat că niciunul dintre ceilalți copii ai lui R.P., inclusiv R.I., nu acceptaseră succesiunea asupra proprietății care nu era acoperită de testament în termen de șase luni de la decesul acestuia. Mai mult, R.I. nu doar că depășise termenul de șase luni pentru acceptarea succesiunii, dar, atunci când o acceptase în cele din urmă, în februarie 2011, nu acționase personal, ci prin intermediul unui reprezentant (G.A.), ceea ce contravenea legii. În final, instanța a constatat că R.I. „nu avea nici dreptul legal, nici dreptul moral asupra proprietății litigioase”. 

La 2 ianuarie 2013, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea instanței de apel. Aceasta a constatat, printre altele, că, în anul 2000, R.I. solicitase doar un certificat care să ateste că era moștenitor în temeiul testamentului, și nu un certificat de moștenitor legal, pe care îl solicitase abia în 2011.  

În pofida unei hotărâri definitive în favoarea reclamanților, notarul public a emis certificate de moștenitor către alți descendenți, inclusiv R.I., scăzând astfel valoarea cotei de moștenire a reclamanților. 

La 27 mai 2013, reclamanții au inițiat o procedură judiciară împotriva notarului public responsabil de procedura succesorală a lui R.P., solicitând anularea certificatului care atesta că cel de-al doilea reclamant era moștenitor al unei pătrimi din partea proprietății lui R.P. care nu era acoperită de testament, și înlocuirea acestuia cu alte certificate, potrivit cărora fiecare dintre cei trei reclamanți avea dreptul la o treime din această proprietate. 

La 11 decembrie 2013, Judecătoria Criuleni a admis cererile reclamanților, constatând că faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuiau dovedite din nou și nu puteau fi contestate în proceduri judiciare ulterioare. 

La 30 iulie 2014, Curtea de Apel Chișinău a casat această hotărâre și a pronunțat o nouă hotărâre prin care a respins cererile reclamanților. Aceasta a constatat că, deși hotărârea din 15 mai 2012 devenise definitivă, ea stabilise doar că reclamanții aveau dreptul să moștenească, nu și că erau singurii moștenitori. Deoarece și R.I. acceptase succesiunea în termen de șase luni de la decesul lui R.P., el avea dreptul să obțină o parte din proprietatea care nu era acoperită de testamentul lui R.P. 

Reclamanții au formulat recurs, susținând, printre altele, că instanța de apel nu luase în considerare în mod corespunzător hotărârea din 15 mai 2012, prin care se stabilise că R.I. nu avea dreptul asupra proprietății litigioase. La 3 decembrie 2014, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul ca nefondat. 

În urma examinării circumstanțelor cauzei, Curtea a apreciat că în cadrul primului set de proceduri, instanțele naționale au fost chemate să stabilească cine avea dreptul de a moșteni bunurile lui R.P. care nu fuseseră incluse în testament și în ce proporție. 

Prin hotărârea din 15 mai 2012, Curtea de Apel Chișinău a stabilit că numai reclamanții acceptaseră în termen succesiunea cu privire la aceste bunuri. Instanța a constatat în mod expres că R.I. nu avea dreptul legal de a moșteni partea respectivă a patrimoniului. Această soluție a fost menținută ulterior de către Curtea Supremă de Justiție prin decizia sa din 2 ianuarie 2013, care a devenit definitivă. 

Cu toate acestea, în cadrul celui de-al doilea set de proceduri, instanțele naționale au ajuns la o concluzie diferită, stabilind că și R.I. avea dreptul de a moșteni o parte din aceleași bunuri. Curtea a observat că această concluzie contrazicea în mod direct ceea ce fusese stabilit anterior printr-o hotărâre definitivă. De asemenea, argumentul potrivit căruia acceptarea bunurilor prevăzute în testament implica și acceptarea celorlalte bunuri fusese deja invocat în procedurile inițiale și respins de către Curtea Supremă de Justiție. 

În aceste condiții, Curtea a constatat că, deși hotărârea inițială nu fusese formal anulată, noua procedură a pus efectiv sub semnul întrebării caracterul definitiv al acesteia. Prin urmare, principiul autorității de lucru judecat (res judicata), componentă esențială a securității raporturilor juridice, nu a fost respectat. În consecință, Curtea a constatat încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție 

Curtea a constatat, de asemenea, că cea de-a doua procedură a avut consecințe asupra dreptului de proprietate al reclamanților. În urma noilor hotărâri, aceștia au fost obligați să împartă cu R.I. o parte din bunurile asupra cărora dreptul lor fusese deja stabilit prin procedura inițială. Din acest motiv, Curtea a constatat și încălcarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 

Prin urmare, Curtea a oferit reclamanților suma comună de 3.600 de euro pentru prejudiciul moral și 1.500 de euro pentru costuri și cheltuieli. 

Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.