În fața Curții, autorul a susținut că punerea sub sechestru a bunurilor unei persoane juridice în cadrul unui proces penal nu trebuie să suspende procedura de lichidare a masei debitoare în privința bunurilor sechestrate. Totodată, autoarea sesizării a afirmat că omisiunea legislatorului de a reglementa aplicarea, menținerea și scoaterea de sub sechestru penal a bunurilor incluse în masa debitoare limitează competența exclusivă a instanței de insolvabilitate în materie de supraveghere a activității debitorului insolvabil și a bunurilor acestuia, precum și afectează dreptul de proprietate al creditorilor persoanei juridice insolvabile, din perspectiva posibilității acestora de a-și valorifica creanțele, scrie bizlaw.md.

Analiza Curții

Curtea a considerat necesar să rețină în prezenta cauză incidența articolelor 20 și 46 din Constituție, în scopul verificării dacă legislatorul a prevăzut de o manieră suficient de clară și previzibilă de competența cărei instanțe ține soluționarea cererilor de ridicare a sechestrului penal aplicat în privința bunurilor incluse în masa debitoare.

Curtea a notat că dispozițiile articolului 75 alin. (1) lit. d) din Legea insolvabilității admit că sechestrele penale ar cădea sub incidența anulării de drept în cazul intentării procedurii de insolvabilitate, fără a ține cont de regimul special al măsurilor procesual-penale de constrângere.

Mai mult, din analiza coroborată a normelor relevante ale Codului de procedură penală, Curtea a constatat că în ceea ce privește aplicarea sechestrului penal asupra bunurilor bănuitului/învinuitului/inculpatului - persoană insolvabilă sau persoană care, ulterior pornirii cauzei penale, a intrat în insolvabilitate, legislatorul a omis să reglementeze acest aspect. În mod similar, Curtea a constatat și lipsa unor reglementări privind particularitățile ridicării sechestrului penal asupra bunurilor din masa debitoare la cererea creditorilor debitorului insolvabil.

Astfel, Curtea a menționat că Parlamentul nu a asigurat concordanța dintre mecanismul anulării de drept a sechestrului în baza articolului 75 alin. (1) lit. d) din Legea insolvabilității și procedura de scoatere a bunului de sub sechestru în baza regulilor stabilite de articolul 210 din Codul de procedură penală. Curtea a stabilit că nici Legea insolvabilității și nici Codul de procedură penală nu stabilesc modul în care trebuie conciliate procedurile de aplicare și de ridicare a sechestrului în privința bunurilor care fac parte din masa debitoare a unei persoane insolvabile.

De asemenea, Curtea a notat că legislația nu stabilește competența organelor penale de a avea în vedere intentarea procedurii de insolvabilitate și efectele juridice ale acesteia atunci când examinează necesitatea menținerii sechestrului. De asemenea, cadrul normativ nu reglementează raportul dintre efectul anulării de drept prevăzut de articolul 75 alin. (1) lit. d) din Legea insolvabilității și competența organelor prevăzute în articolul 210 din Codul de procedură penală, nu reglementează nici dreptul creditorului, ale cărui drepturi patrimoniale sunt afectate de sechestrul penal aplicat asupra masei debitoare, de a solicita reexaminarea necesității menținerii acestui sechestru având în vedere efectele procedurii de insolvabilitate. În acest sens, Curtea a remarcat că Codul de procedură penală reglementează procedura de contestare a actului de aplicare a sechestrului, în principal, din perspectiva persoanei asupra bunurilor căreia s-a aplicat măsura (a se vedea articolul 209 din Cod), fără a se raporta la situația specifică a creditorului care urmărește valorificarea masei debitoare.

În același timp, Curtea a identificat diferență o semnificativă între sechestrul care urmărește garantarea executării unei obligații pecuniare și sechestrul aplicat în vederea confiscării speciale sau extinse. În prima ipoteză, măsura urmărește, în principal, conservarea unor valori patrimoniale, caz în care intentarea procedurii de insolvabilitate poate constitui o circumstanță relevantă pentru aprecierea necesității sechestrului. În cea de-a doua ipoteză, obiectul măsurii aplicate poate fi un bun care, în funcție de soluția definitivă din procesul penal, urmează să fie supus confiscării potrivit legii penale, iar posibilitatea scoaterii acestui bun de sub sechestru, ca efect al intentării procedurii de insolvabilitate ar putea compromite nu doar finalitatea măsurii aplicate, dar și efortul statului de a-și îndeplini obligația pozitivă de a sancționa faptele infracționale.

În fine, Curtea a constatat existența unei omisiuni legislative în Legea insolvabilității și Codul de procedură penală, care constă în nereglementarea efectelor intentării procedurii de insolvabilitate asupra sechestrului aplicat în procesul penal în privința bunurilor debitorului insolvabil, a competenței aplicării sechestrului penal asupra bunurilor din masa debitoare după intentarea procesului de insolvabilitate și a mecanismului de reexaminare a necesității menținerii sechestrului penal asupra bunurilor debitorului insolvabil. Din perspectiva Curții, această omisiune face imposibilă aplicarea articolului 75 alin. (1) lit. d) din Legea insolvabilității în privința bunurilor sechestrate în procesul penal și afectează posibilitatea creditorilor de a-și valorifica drepturile patrimoniale. Prin urmare, Curtea a conchis că omisiunea în discuție este de natură să afecteze articolele 20, 46, 23 și 54 din Constituție.

Pornind de la argumentele invocate, Curtea a admis sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a articolului 75 alin. (1) lit. d) din Legea insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012 și a articolului 210 din Codul de procedură penală.

Curtea a declarat neconstituțională omisiunea legislativă de a reglementa în Legea insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012 și/sau în Codul de procedură penală:

a) efectele intentării procedurii de insolvabilitate asupra sechestrului aplicat în procesul penal în privința bunurilor debitorului insolvabil;

b) competența aplicării sechestrului penal asupra bunurilor din masa debitoare după intentarea procesului de insolvabilitate;

c) mecanismul de reexaminare a necesității menținerii sechestrului penal asupra bunurilor debitorului insolvabil.

Totodată, Curtea a stabilit că, până la operarea modificărilor legislative de către Parlament, indiferent dacă sechestrul penal a fost aplicat înainte sau după intentarea procedurii de insolvabilitate:

a) intentarea procedurii de insolvabilitate nu va determina, în sensul articolului 75 alin. (1) lit. d) din Legea insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012, anularea de drept a sechestrului penal;

b) intentarea procedurii de insolvabilitate nu va constitui temei pentru scoaterea bunurilor de sub sechestrul penal aplicat în vederea confiscării speciale sau extinse;

c) în cazul în care sechestrul penal a fost aplicat pentru repararea prejudiciului cauzat de infracțiune, de acțiunea civilă, pentru garantarea executării pedepsei amenzii şi pentru compensarea cheltuielilor de judecată, organul competent potrivitCodului de procedură penală, la cererea administratorului insolvabilității, a lichidatorului sau a altei persoane interesate ale cărei drepturi patrimoniale sunt afectate de menținerea măsurii, va examina și va decide, printr-o hotărâre motivată, scoaterea de sub sechestru a bunurilor dacă, având în vedere intentarea procedurii de insolvabilitate și efectele juridice ale acesteia, a decăzut necesitatea de a le menține sub sechestru, în sensul articolului 210 alin. (1) din Codul de procedură penală.