Potrivit circumstanțelor cauzei, la 10 noiembrie 1994, Primăria Ialoveni a atribuit reclamantului un teren pentru construcția unei case cu o suprafață de aproximativ șase ari. Decizia primăriei prevedea însă că aceasta urma să își piardă valabilitatea dacă lucrările de construcție a casei nu începeau în termen de un an. Ulterior, autoritățile au stabilit limitele terenului și i-au eliberat reclamantului autorizația de construire, transmite bizlaw.md.

La 5 mai 1999, același teren a fost atribuit unei alte persoane, B., căreia, la 15 iunie 1999, i-a fost eliberat titlul de autentificare a dreptului deținătorului de teren. La 15 octombrie 2003, B. a primit un al doilea titlu, iar dreptul său de proprietate asupra terenului a fost ulterior înscris în registrul bunurilor imobile.

În anul 2006, viceprimarul orașului Ialoveni a informat oficiul cadastral că, din cauza unor erori în lista deținătorilor de terenuri, titlul emis lui B. fusese modificat, iar deținătorul terenului urma să fie considerat reclamantul, în baza deciziei primăriei din 10 noiembrie 1994. În consecință, dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului a fost înscris în registrul bunurilor imobile.

La 14 martie 2007, reclamantul a vândut terenul unei alte persoane, P., iar dreptul de proprietate al acesteia a fost înregistrat două zile mai târziu.

Ulterior, B. a contestat în instanță dreptul de proprietate asupra terenului și contractul de vânzare. Printr-o decizie definitivă din 15 octombrie 2014, Curtea Supremă de Justiție a admis acțiunea acestuia, constatând, inter alia, că decizia din 5 mai 1999 prin care terenul îi fusese atribuit lui B. nu fusese modificată și că viceprimarul își depășise atribuțiile atunci când modificase titlul emis lui B. Curtea Supremă de Justiție a constatat, de asemenea, că scrisoarea viceprimarului din 19 iunie 2006 nu putea constitui un temei juridic pentru înregistrarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului.

Ulterior, printr-o decizie definitivă din 29 iulie 2020, Curtea Supremă de Justiție a constatat vinovăția viceprimarului pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de putere în legătură cu faptele din prezenta cauză, reținând, în special, că el îl lipsise în mod ilegal pe B. de proprietatea sa prin modificarea titlului de proprietate.

Invocând Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în fața Curții reclamantul s-a plâns că a fost lipsit în mod ilegal de proprietatea sa și că a suportat consecințele erorilor imputabile autorității locale.

În aprecierea sa, Curtea a examinat mai întâi dacă reclamantul deținea un „bun” în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a reiterat că, pentru a beneficia de protecția acestei dispoziții, reclamantul trebuie să demonstreze existența unui drept de proprietate sau a unui interes patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul intern.

În ceea ce privește decizia Primăriei Ialoveni din 10 noiembrie 1994, Curtea a observat că aceasta prevedea în mod expres că urma să devină caducă dacă lucrările de construcție a casei nu începeau în termen de un an. Curtea a constatat că reclamantul nu a demonstrat că această condiție fusese îndeplinită. Dimpotrivă, faptul că terenul fusese atribuit unei alte persoane în anul 1999, precum și faptul că, la momentul vânzării din 2007, terenul era liber și nu exista nicio mențiune privind construirea unei case, susțineau concluzia că această condiție nu fusese îndeplinită.

În ceea ce privește înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului în registrul bunurilor imobile în anul 2006, Curtea a observat că aceasta fusese declarată ilegală de instanțele naționale, întrucât rezultase din abuzul de putere al viceprimarului. Curtea a reținut, de asemenea, că instanțele naționale stabiliseră că, începând cu anul 1999, B. era persoana care achita impozitul aferent terenului.

Curtea a considerat că nu existau motive pentru a pune sub semnul întrebării constatările instanțelor naționale, pe care nu le-a considerat arbitrare sau vădit iraționale.

În aceste circumstanțe, Curtea a constatat că, deși terenul îi fusese atribuit reclamantului în anul 1994, el nu a demonstrat că îndeplinise condiția necesară pentru a continua să beneficieze de drepturile asupra terenului. Totodată, Curtea a observat că o altă persoană dobândise în mod legal posesia terenului în anul 1999 și că dreptul acesteia de proprietate fusese înscris în registrul bunurilor imobile în anul 2003.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că reclamantul nu demonstrase că era titularul unui interes patrimonial asupra terenului suficient de bine stabilit în dreptul intern și că, în consecință, nu putea demonstra existența unui „bun” în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea a declarat cererea incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul Articolului 35 § 3 lit. a), și a respins-o ca inadmisibilă în baza Articolului 35 § 4 din Convenție.

Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.