Câinele a fost mereu un ajutor prețios al omului. A fost, de altfel, primul animal domesticit, poate încă din epipaleolitic, atunci când îl însoțea pe om la vânătoare. De-a lungul timpului a fost folosit atât ca paznic al turmelor și al așezărilo,r dar și ca prieten de încredere. Rasele de câini s-au dezvoltat tocmai din dorința omului de a crea, prin încrucișări, acele exemplare perfect adaptate pentru un anumit tip de activitate. Începând cu Epoca Bronzului, o perioadă marcată de conflicte, invazii și dominată de războinici, câinii și-au găsit locul și pe câmpul de luptă. Așa au fost dezvoltate rase de câini cu talie mare, agresivi și foarte eficienți în război. Trei dintre acestea și-au câștigat un renume sinistru. Câinii din aceste rase erau ucigași cu sânge rece pe câmpul de luptă, rămânând în istorie pentru agresivitatea de care au dat dovadă dar și pentru numărul de victime. Urmașii moderni ai acestor rase sunt și astăzi clasficiați drept câini periculoși pentru care trebuie o educație specială.

Ucigașul din Munții Epirului, unul dintre cei mai feroce câini din istorie

Câini sunt folosiți în luptă probabil încă din Epoca Bronzului. Cea mai veche mărturie sigură privind acest aspect datează din jurul anului 600 îHr. În aceea perioadă, Alyattes, regele Lidiei, un regat din Asia Mică, a folosit câini în lupta contra cimmerienilor, niște neamuri migratoare asemănătoare sciților și care-i invadaseră ținuturile. Mărturiile arată că acești câini de război s-au dovedit foarte eficienți. Tocmai de aceea îi regăsim și la războinicii din Magnesia, o regiune din centrul Greciei. Utilizarea câinilor de luptă a fost generalizată în Grecia Antică, aceștia fiind atestați inclusiv în bătălia de la Maraton, contra perșilor. Cea mai feroce rasă de câini din zona Balcanilor din aceea perioadă, considerat și unul dintre cei mai feroce și agresivi câini din istorie, a fost crescut încă din secolul al V lea îHr, în munții Epirului. Adică, astăzi, un teritoriu împărțit între Grecia de nord și Albania.

Această rasă purta numele de molossus și erau câini utilizați de păstorii epiroți pentru paza turmelor. Se spune că erau animale de talie uriașă, mai mari decât un ciobănesc mioritic, de exemplu, sau chiar mai mare decât un mastiff. Lethargos, celebrul câine al lui Hippaemon, un nobil din Magnesia, era un moloss, cu o talie impresionantă. A fost atât de renumit pe câmpul de luptă, încât și-a găsit loc și pe epitaful stăpânului său. De altfel, rasa s-a răspândit din Epir către Grecia și mai apoi către Peninsula Italică fiind adoptat atât pentru calitățile sale pastorale dar mai ales războinice. Era un câine atât de feroce și masiv încât în jurul său au fost făurite legende.

De exemplu, istoricul grec Herodot relatează o astfel de legendă. Se spune că marele împărat persan Cyrus cel Mare a primit în dar un câine de la regele Epirului, în jurul anului 550 î Hr. Regele persan, amator de lupte între animale, și-a pus câinele să lupte. Animalul s-a dovedit a fi slab și regele persan a pus să fie ucis. Rușinat de această poveste, regele Epirului a trimis la ciobanii din munți vorbă și a adus un moloss. O femelă uriașă. Herodot spune că și acest câine a fost încercat de regele Persiei. Animalul și-a dovedit pe deplin faima. Legenda spune că a dovedit pe toți câinii aduși împotriva sa, dar și un taur sau un elefant. Evident, povestea cu elefantul este clar o exagerare uriașă. Dar povestea vrea să scoată în evidență ferocitatea molossului. De-a lungul timpului, în Persia, în Peninsula Italică și Grecia Antică, acest câine a fost utilizat atât în război dar și în lupte în arenă. Calitățile sale sunt lăudate de Aristotel dar și poetul Grattius care scria: ” Când situaţia se complică, când curajul trebuie arătat şi când zeul războiului cheamă la luptă nu poţi să nu admiri renumiţi molosieni”. Mastiff-ul este urmașul acestei rase.

”Demonii” armatei romane

Armata romană a fost cea mai puternică forță militară a lumii antice. Au străbătut lumea cunoscută de la un capăt la celălalt. Era imposibil ca romanii să nu observe curajul, dar și ferocitatea moloșilor pe câmpul de luptă. I-au cunoscut pe propria lor piele în războaiele cu macedonenii. Se spune că i-au adoptat mai ales pentru luptele în arenă. Au fost utilizați și pe câmpul de luptă, dar după secolul I d Hr, romanii au preferat pentru război o rasă autohtonă, italică. Le spuneau Canis Pugnax și erau strămoșii rasei Cane Corso de astăzi. Adică niște câini de talie mare, inteligenți, cu părul scurt și foarte agresivi în luptă. La fel ca molossul, canis pugnax a fost un câine utilizat pentru paza turmelor în regiuni precum Basilicata, Campania și Apulia. De la paza oilor au fost ”recrutați" în armata romană, ca trupe auxiliare. Se spune că erau de fapt moloși aduși de grecii din sudul Italiei și încrucișați cu rase autohtone.

Cert este că și-au dovedit din plin valoarea pe câmpul de luptă. Au fost utilizați mai ales de Marcus Aurelius în luptele contra germanilor. Erau câinii săi preferați. Echipați cu zgărzi cu țepi mari și chiar protejați de armură în zona pieptului, canis pugnax făcea ravagii în liniile inamice. Romanii preferau câinii de culoare neagră. ”Câinii de război erau adesea trimişi în luptă cu zgărzi cu ţepi mari de fier sau chiar armuri din zale. Câinii erau folosiţi de romani în timpul invaziilor, pentru a vâna guerrilele locale. Totodată rolul lor cheie era de a crea panică şi dezordine în rândul soldaţilor inamici dar şi pentru a da jos de pe cai cavaleriştii”, preciza Boyd Jones în lucrarea sa, ”On the history of dogs in warfare”. Romanii au mai folosit o rasă de câini de luptă, în timpul lui Caesar. Marele general și om politic roman i-a remarcat pe acești câini luptători britanici, cărora le-a spus canex pugnaces brittanicus, în campania îndreptată împotriva celților din Britannia. Atunci când a ajuns pe malurile insulelor britanice, războinicii celți au asmuțit acești câini feroce asupra trupelor romane. Eficiența și agresivitatea lor l-au impresionat pe Caesar. Acesta i-a „înrolat„ curând în cadrul trupelor auxiliare.

”Măcelarul” din colonii

O altă rasă deosebit de periculoasă care a rămas cunoscută în istorie este Alano Espanol, un câine despre care se spune că este , deasemenea un descendent al molosului. Este vorba despre reprezentanții rasei Alano Espanol, așa cum era un evul mediu. Adică, niște câini de talie mijlocie spre mare, musculoși, agresivici și feroce în luptă. Acești câini s-au remarcat mai ales în coloniile spaniole din America Centrală și de Sud. Alano Espanol au însoțit expediția lui Cristofor Columb dar au fost luați și de conquistadori pentru a fi utilizați în luptele contra băștinașilor. Un episod care arată ferocitatea acestor câini dar și utilizarea lor în luptă a avut loc pe 27 martie 1495, atunci când Cristofor Columb și fratele său Bartolomeu au ordonat atacul asupra triburilor arawak, ce locuiau insula Hispaniola.

Acești arawak s-au arătat ostili spaniolilor. Trupele spaniole conduse de conquistadorul Alonso de Ojeda au utilizat câini de luptă împotriva băștinașilor. Au asmuțit asupra războinicilor arawak, 20 de câini de luptă. ”Câinii au sărit la beregata inamicilor şi i-au sfâşiat şi rupt în bucăţi. Mergând rapid de la o victimă la alta, câinii au făcut prăpăd în rândurile indienilor”, scrie Stanley Coren în ”The Pawprints of History: Dogs in the Course of Human Events”. Cel mai celebru Alano Espanol, utilizat de conquistadori contra băștinașilor a fost Becerillo, un câine roșcat crescut în canisa lui Juan Ponce de Leon, unul dintre cei mai importanți conquistadori spanioli. Becerillo a devenit o legendă pe câmpul de luptă, terorizând inamicii. Se spune că avea eficiența a cinci oameni. În plus, era suficient de inteligent încât învățase să recunoască trupele aliate de cele inamice. ”Îşi ataca inamicii cu o furie dezlănţuită şi totodată îşi apăra prietenii cu mare curaj (...) Băştinaşilor le era mai teamă de zece soldaţi spanioli însoţiţi de Becerrillo decât de o sută de spanioli fără acest câine”, mărturisea Bartolomeo de los Casas, un istoric spaniol contemporan cu Juan Ponce de Leon.

Sursa: adevărul.ro