Se spune despre aceasta că este unul dintre cele mai vechi exemplare ale Bibliei din lume, o carte ca nicio alta. Despre ce este însă vorba, mai exact?

Biblia cea mai vândută carte din istorie, Guiness World Records estimând încă din 1995 că în jur de 5 miliarde de copii au fost vândute și distribuite de-a lungul timpului. E drept că s-a bucurat și de un avans considerabil: când Johannes Gutenberg a creat faimoasa sa presă tipografică în secolul XV, Biblia a fost, bineînțeles, cartea aleasă pentru distribuție în masă.

La momentul respectiv Gutenberg a tipărit o versiune în latină a Bibliei, cunoscută drept „Vulgate”, tradusă din ebraică, aramaică și greacă de către Sfântul Ieronim la sfârșitul secolului V d.Hr.

Despre originile Bibliei

Datorăm această diversitate lingvistică faptului că Biblia nu este propriu-zis o carte, ci o colecție de cărți scrise în momente diferite de autori diferiți care nu au vorbit toți aceeași limbă. Cuvântul „biblie” în sine înseamnă „cărțile”, la plural (în greacă „ta biblia”).

Biblia care urmează să fie scoasă la licitație pe 16 mai este în ebraică și datează din jurul secolului X d. Hr. Aceasta este o vârstă venerabilă, dar există manuscrise mult mai vechi.

Cu o mie de ani înainte, scribii copiau aceleași cărți pe pergamente sau, mai rar, papirus. O parte a acestor manuscrise au rămas timp de peste două milenii ascunse în peșterile de pe malul de vest al Mării Moarte, fiind descoperite abia la jumătatea secolului XX de către beduini.

Aceste „Manuscrise de la Marea Moartă”, cum au ajuns să fie cunoscute, sunt cele mai vechi manuscrise ale Bibliei cunoscute până în prezent. Din păcate, ele sunt fragmentate, existând peste 30.000 de bucăți care trebuie puse cap la cap pentru a forma în jur de 1.000 de manuscrise.

Există cel puțin atât de multe puzzle-uri care trebuie rezolvate, fără un șablon și cu majoritatea pieselor lipsă. Cele mai vechi sunt datate la secolul III î.Hr., unii cercetători propunând însă că ele ar putea fi chiar cu două-trei secole mai vechi de atât.

Cele mai recente au fost datate la secolul II d.Hr. În majoritatea cazurilor metoda datării s-a bazat pe paleografie - modul în care sunt desenate literele - pornind de la presupunerea că oamenii nu au scris în secolul III î.Hr. la fel precum cei din secolul II d.Hr.

O problemă cu datarea manuscriselor antice

Datarea cu carbon-14, probabil cea mai cunoscută publicului larg, este în teorie utilă, dar prezintă mai multe probleme: este o metodă distructivă deoarece necesită tăierea unor mostre din manuscrise, mostre care apoi sunt zdrobite și, implicit, distruse.

În plus, ele sunt de multe ori contaminate, ceea ce duce la obținerea unor rezultate aberante. Iar chiar și atunci când sunt corecte, rezultatele trebuie să fie calibrate, ceea ce duce uneori la mai multe date posibile și mai degrabă imprecise.

În cele din urmă, chiar și atunci când data obținută este plauzibilă, folosirea izotopului carbon-14 datează doar papirusul sau pergamentul, nu și scrisul de pe el. Este posibil ca textul în sine să fi fost așternut pe manuscris mult mai târziu, mai ales dacă pergamentul a fost spălat și apoi refolosit, o practică răspândită în lumea antică.

Revenind la exemplarul bibliei ce urmează să fie scos la licitație, o datare cu carbon-14 a fost efectuată asupra sa, însă rezultatele nu au fost publicate. Ni se spune că această biblie ar data de la sfârșitul secolului IX d.Hr. sau începutul secolului X, fără ca Sotheby’s să ofere mai multe detalii.

Evident, este în interesul vânzătorului să ofere o dată cât mai veche posibil pentru a crește valoarea ofertelor primite, până în punctul de a prezenta această biblie drept o „verigă lipsă” care face legătura cu Manuscrisele de la Marea Moartă.

În realitate însă ele sunt separate de un mileniu, astfel că o diferență de câteva decenii în datarea exemplarului în cauză al Bibliei nu ar fi una semnificativă.

O „verigă lipsă” în istoria creștinismului timpuriu?

O astfel de verigă există însă: biblii grecești care datează din secolele IV-V d.Hr. Cea mai faimoasă dintre acestea se află la Vatican, de unde și numele său, „Codex Vaticanus”.

În ceea ce privește cărțile Bibliei scrise în greacă, aceste manuscrise păstrează textul în limba lor originală. Pentru cărțile scrise în ebraică și aramaică trebuie făcută însă o traducere în greacă. Iar să traduci este să trădezi.

Acest lucru ridică semne de întrebare cu privire la exactitatea versiunii grecești, mai ales dacă ea diferă de bibliile ebraice scrise mai târziu, cum este cazul celei scoase la licitație.

Ce se întâmplă în cazul în care traducătorii greci erau cumva incompetenți sau neatenți? Descoperirea Manuscriselor de la Marea Moartă a elucidat întrebările de genul întrucât unele dintre aceste manuscrise, inclusiv cele ebraice, prezintă aceeași versiune a textului cu cea din bibliile grecești.

Cu alte cuvinte, traducătorii greci au făcut o treabă destul de bună, mai ales că textul în ebraică aflat în fața lor a fost diferit de cel văzut ulterior în bibliile ebraice din perioada medievală, când textul biblic a trecut printr-o metamorfoză.

Timp de secole versiuni diferite ale Bibliei au trecut dintr-o mână în alta, fiind copiate în mod repetat de scribi evrei sau creștini, care nu prea au comunicat neapărat între ei. În Evul Mediu timpuriu cărturarii evrei au dezvoltat un sistem de punctuație pentru textul biblic. Trebuie spus aici că alfabetul ebraic nu marchează vocalele într-un mod sistematic și precis.

De fapt, același text poate fi adesea citit în moduri diferite, lucru care poate avea consecințe serioase pentru cei care privesc Biblia drept cuvântul exact al lui Dumnezeu și militează pentru o interpretare ad-literam a sa.

Pentru a înlătura orice ambiguități, mici puncte și linii au fost adăugate pentru a sublinia pronunțarea exactă a vocalelor, punctuației și a cantilației (psalmodierea liniei melodice). În mod interesant, mai multe pronunțări diferite au concurat între ele până în secolul X, când a apărut prima biblie cu pronunțarea în ebraică folosită și în prezent.

Acea biblie este „Codexul Aleppo”, datat la aproximativ 930 d.Hr. Ea este expusă la Muzeul Israelului din Ierusalim. Câteva pagini lipsesc, dar „urmașa” ei, „Codexul Leningrad”, copiată în 1.009 d.Hr., este completă. Acesta este manuscrisul care servește drept referință pentru studierea bibliei ebraice.

Biblia ca text viu

Exemplarul bibliei care va fi scos la licitație la New York nu este însă nici „Codexul Leningrad”, nici „Codexul Aleppo”, ci o altă versiune, „Codexul Sassoon 1053”.

Spre deosebire de „Codexul Leningrad”, cea de față are pagini lipsă, deci nu poate revendica titlul de cea mai veche biblie ebraică completă din lume, în pofida a ceea ce scriu cei de la Sotheby's pe site-ul casei de licitații (sau chiar Wikipedia, care citează site-ul Sotheby's în ceea ce privește această informație).

Punctuația sa este de asemenea ușor diferită față de „Codexul Aleppo”, ceea ce poate fi văzut fie ca defect, fie drept calitate:

Credincioșii care doresc să citească biblia ebraică în conformitate cu pronunțarea oficială vor ignora acest codex, în timp ce cercetătorii sunt încântați de valoarea manuscrisului pentru un studiu comparativ al punctuației ebraice.

Valoarea astronomică de 30-50 de milioane de dolari la care este evaluat „Codexul Sasson 1053” arată însă încă o dată relevanța Bibliei pentru miliarde de credincioși din întreaga lume, dar ține și de anumite particularități ale acestui manuscris.

De exemplu, cărțile bibliei ebraice sunt aranjate într-o ordine ușor diferită comparativ cu cea pe care o cunoaștem noi, cartea proorocului Isaia fiind plasată după cea a lui Ezechiel, nu înainte de cea a lui Ieremia.

Imaginează-ți să te uiți la filmele „Star Wars” într-o ordine diferită față de cea în care ele au fost lansate în cinematografe. Efectul ar fi diferit.

Asta se întâmplă în „Codexul Sassoon”: Biblia este citită într-un mod diferit. Fiecare manuscris este unic în felul său iar istoria multimilenară a Bibliei ne invită să o descoperim ca un text viu, nu un bloc de granit ce e captiv unei citiri fără nuanțe.

hotnews.ro