Potrivit circumstanțelor cauzei, în ianuarie 2007, în privința reclamantului a fost pornită urmărirea penală pentru practicarea ilegală a activității de întreprinzător, fapt soldat cu obținerea unui profit în proporții deosebit de mari, scrie Bizlaw.MD.

În iunie 2011, în baza cererii înaintate de către reclamant, procurorul de caz, printr-o ordonanță, a decis să înceteze urmărirea penală, deoarece în privința reclamantului expirase termenul de prescripție de tragere la răspundere penală. Totodată, prin aceeași ordonanță, procurorul a dispus confiscarea specială de la reclamant a contravalorii banilor rezultați din infracțiune, în sumă de 116.428 de lei.

Reclamantul a contestat la procurorul ierarhic superior ordonanța, în partea referitoare la măsura de confiscare. El a argumentat că el nu-și recunoscuse niciodată vinovăția în raport cu infracțiunea imputată, iar acuzațiile penale aduse în privința lui nu fuseseră determinate de către o instanță judecătorească. Prin urmare, măsura de confiscare nu putea fi aplicată în privința sa. Prin ordonanța procurorului ierarhic superior, contestația reclamantului a fost respinsă.

Reclamantul a contestat ordonanțele procurorilor la judecătorul de instrucție doar în partea referitoare la aplicarea măsurii de confiscare. Reclamantul a susținut că procurorul nu explicase că încetarea urmăririi penale din motivul expirării termenului de prescripție ar fi fost considerată ca o recunoaștere a vinovăției. În plus, el nu a fost recunoscut vreodată în calitate de bănuit, iar în privința sa nu au fost înaintate eventuale învinuiri. Din moment ce el nu și-a recunoscut vreodată vinovăția, procurorul nu putea să aplice măsura confiscării speciale, care putea fi utilizată doar în cazul stabilirii faptei infracționale și a făptuitorului în cadrul unor proceduri judiciare.

Judecătoria Chișinău, sediul Buiucani a respins plângerea reclamantului. Instanța a argumentat că în cadrul urmăririi penale fuseseră colectate suficiente probe pertinente care confirmau bănuiala în privința reclamantului, însă ultimul nu putea fi tras la răspundere penală din cauza expirării termenului de prescripție. Cu toate acestea, reclamantul obținuse suma confiscată în urma activității infracționale, iar potrivit legislației penale și procesual-penale, procurorul era autorizat să aplice măsuri de siguranță în asemenea situații. Judecătorul de instrucție a mai notat că reclamantul nu contesta decizia procurorului de a înceta urmărirea penală, ci măsura de siguranță aplicată. În plus, judecătorul de instrucție nu a identificat deficiențele procedurale descrise de către reclamant, din moment ce materialele dosarului demonstrau că reclamantul fusese recunoscut în calitate de bănuit, că el beneficiase de asistență juridică din partea unui avocat, care îl asistase la fiecare etapă procesuală, și că nici reclamantul, nici avocatul său nu contestaseră constatările procurorului referitoare la faptul că suma confiscată rezultase din activitatea comercială ilegală pe care o desfășurase reclamantul.

Invocând Articolul 6 §§ 1 și 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamantul s-a plâns în fața Curții de încălcarea dreptului său la un proces echitabil și a prezumției de nevinovăție. În special, reclamantul a argumentat că în privința sa fusese aplicată, în lipsa unui proces judiciar, o pedeapsă penală sub formă de confiscare, ceea ce i-a încălcat dreptul său de a fi prezumat nevinovat. Cu toate aceste, Curtea a analizat prezenta cauză exclusiv prin prisma Articolul 6 § 2 din Convenție.

Referitor la aplicabilitatea acestei prevederi în situația reclamantului, Curtea a notat că ordonanța de confiscare specială a fost adoptată odată cu decizia procurorului de a înceta urmărirea penală, făcând referire la probele acumulate în cadrul acestei investigații. Prin urmare, a existat o legătură suficientă între cauza penală și ordinul de confiscare contestat de către reclamant, ceea ce făceau incidente prevederile Articolului 6 § 2 din Convenție.

Totodată, Curtea a notat că reclamantul nu a contestat în niciun fel faptul încetării urmăririi penale din motivul expirării termenului de prescripție, durata urmăririi penale sau omisiunea procurorului de a transmite cauza spre examinare în instanță. Faptul dezacordului său cu încetarea urmăririi penale, exprimat în fața Curții, nu coincidea nici cu poziția, acțiunile și argumentele sale la nivel național, nici cu materialele din dosar.

Cu privire la fondul plângerii, Curtea a notat că aplicarea confiscării speciale nu echivala cu o pedeapsă penală și, de asemenea, nu impunea autorităților naționale, în baza dreptului intern, să îl condamne pe reclamant sau să exprime o opinie potrivit căreia el se face vinovat de comiterea unei infracțiuni. În plus, prevederile relevante din Codul penal erau mai degrabă îndreptate către bunuri, și nu către persoane, și erau destinate să prevină folosirea bunurilor rezultate dintr-un act ilegal. Totodată, Curtea a menționat că autoritățile naționale sunt obligate în temeiul Convenției să se expună cu privire la comportamentul ilicit care ar fi condus la dobândirea sumelor în litigiu și să stabilească legătura dintre un astfel de comportament și sumele bănești obținute ilegal, care sunt supuse confiscării speciale.

A fost luată în considerare de către Curte și motivarea oferită de către instanțele naționale, din care rezultă că reclamantului i s-a explicat că el nu avea o calitate procesuală în momentul încetării urmăririi penale, că probele din dosar indicau că el obținuse banii ca rezultat al practicării ilegale a activității de întreprinzător și că reclamantul nu contestase vreodată acest lucru în fața procurorului ierarhic superior sau a instanței de judecată, unde a fost permanent asistat de către un avocat. Astfel, potrivit constatărilor instanțelor judecătorești, exista o bază legală pentru aplicarea confiscării speciale, având în vedere originea ilegală a mijloacelor bănești.

De asemenea, Curtea a atras atenția asupra faptului că evaluarea originii ilicite a banilor s-a bazat pe probe colectate în cursul urmăririi penale și nu pe prezumții, iar raționamentele oferite de către autoritățile naționale nu se refereau la aprecierea vinovăției reclamantului, ci la originea bunurilor supuse confiscării.

În lumina celor de mai sus, Curtea a concluzionat că, în baza analizei legislației interne, decizia de aplicare a măsurii confiscării speciale, interpretată contextual, în care se face referire și la originea ilicită a bunurilor, nu poate fi considerată ca o confirmare a vinovăției persoanei, în sensul prevăzut de legea penală. Din aceste motive, Curtea a reținut, cu majoritate de voturi, că nu a existat nicio încălcare a Articolului 6 § 2 din Convenție.

Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.